Meseria de părinte

Cred că s-a umplut internetul cu informații, păreri și speculații legate de familia din Norvegia căreia i s-au luat cei cinci copii din motive care nici acum nu sunt foarte clare. Unul dintre aceste motive este „radicalismul creștin” – recunosc că termenul este nou pentru mine, pentru că eu chiar nu știu cum poate fi un creștin radical, când creștinimul propovăduiește dragostea, pacea, răbdarea, grija aproapelui. Nu aș spune că un creștinism chiar și „radical” este rău dacă sunt aplicate însușirile menționate mai sus. Un al doilea motiv pentru luarea copiilor este disciplinarea copiilor.

După ce am privit disperarea și durerea părinților cu privire la răpirea efectivă a copiilor de către autorități mi s-a frânt inima. Cred că toți am compătimit, ne-am rugat, am protestat și am rămas consternați de atitudinea dură a autorităților. Dar uite că mai sunt și oameni care țin și cu autoritățile norvegiene. Zilele trecute citeam pe internet cu comentariul de genul „Așa le trebuie: dacă i-au bătut și i-au îndoctrinat, să-i ia statul.” M-am întrebat atunci dacă cel care a comentat are copii.

Să punem puțin în ordine de idei lucrurile. Pentru că aici s-au ridicat două tabere, și fiecare cu opinia ba că trebuie, ba că nu trebuie aplicată pedeapsa fizică la copil. Nu trebuie să abuzăm copiii.

Clar, nu trebuie să-i abuzăm. Sunt împotriva abuzului fizic, psihic, social sau de orice natură împotriva copiilor și adulților. Dar am impresia că societatea a redefinit termenii și nu mai face distincția între abuz și disciplină. Citeam cartea „Copilul îndărătnic” de Dobson, un scriitor creștin foarte renumit și apreciat. Și mi-a plăcut ideea lui: este diferență între abuz și disciplină. Abuzul este o pornire răutăcioasă care găsește plăcere în a-i face rău copilului este ceva care rănește cu intenție, este ceva premeditat, dus la extremă, care lasă urme fizice și psihice adânci copilului abuzat. De pildă când un părinte este abuziv acesta are acest comportament nu doar față de copii, ci și față de adulți și față de semenii lui. Iar copilul este efectiv maltratat, umilit și chiar neîngrijit, neglijat.

De altă parte disciplina este parte a educației. Disciplina nici pe departe nu este o formă de abuz. De fapt ea este o dovadă a iubirii necondiționate, prin care părintele, deși știe că există riscul ca pruncul să-l înțeleagă greșit, totuși disciplinează cu dragostea. Disciplina vine din dorința de a învăța copilul lucrurile bune, de a-l ajuta să găsească răspunsuri și de a învăța copilul că lumea nu se învârte în jurul lui, așa cum ne învață unii psihologi. Disciplina poate lua diverse forme: pedeapsă fizică moderată (acceptată în unele state) – de pildă una-două palme la dos, un tras de ureche, un nuia la popou…ceva care nu vatămă, care nu umilește. Apoi disciplina mai poate consta în interzicerea anumitor lucruri (copilul nu mai are voie o perioadă la desene animate de exemplu, sau nu mai are voie să facă ceva ce îi place pentru o perioadă determinată de timp). Uneori disciplina înseamnă ca pruncul să fie pus să repare sau să facă ceea ce a stricat (a vărsat cu intenție ceva din nervi, atunci este pus să curețe ceea ce a vărsat; a împrăștiat intenționat ceva prin casă sau pe afară, este pus să strângă etc). După cum spuneam disciplina poate lua diverse forme, și ea este întotdeauna constructivă, denotă iubire și învață copilul lucruri esențiale peste care va da peste ani de zile în viața sa de adult. Și dacă nu sunteți cu disciplina copiilor, atunci de ce sunteți de acord cu disciplina adulților? Ne bucurăm când vitezomanul din față este disciplinat cu o amendă, că poate așa nu se mai poartă pe drumuri ca la raliu și nu ne mai pune viața în pericol, ne bucurăm când hoțul este disciplinat cu închisoare sau când răufăcătorul este disciplinat cu diverse forme de pedepse juridice. Și atunci dacă nu îi învățăm de mici pe prunci că există consecințe după luarea deciziilor, vreți ca ei să știe despre disciplină când sunt mari? Una este să verse pruncul un pahar de lapte din greșeală, și ala este să îl ia și să-l verse cu de-a mâna doar ca să-ți facă în ciudă (cum a făcut pruncul meu ieri de exemplu cu o sticlă de apă).

Părinții cu pricina, a căror copii au fost luați abuziv de autorități au fost criticați că și-au bătut copiii, deși nu s-a găsit nici o formă de abuz asupra lor, nici o traumă psihică. În cazul ăsta cei care nu au copii, ar fi mai bine să tacă pentru că nu știu despre ce vorbesc. Iar cei care au copii…nu este ușor să fi părinte, nu-i așa? De când sunt mamă am trecut prin cele mai profunde sentimente de dragoste, fericire și împlinire. Dar totodată nu cred că m-a enervat și exasperat cineva mai tare ca pruncul meu. Zilele sunt diferite unele de altele: unele sunt cu soare, frumoase și calme, altele sunt însoțite de ceasuri de plâns, de miorlăieli, bătăi din picioare, mofturi și încăpățânări. Eu am doar un singur prunc acum și tot uneori îmi vine să-mi iau traista-n băț și să mă duc vreo săptămână să-mi relaxez nervii. Dar ce să mai spui de cinci copii? Ce să spui când se trezesc vreo doi dintre ei că vor să se cocoațe pe nu știu unde când tu ca mamă tocmai ești cu mâncarea pe foc și cu un sugar în brațe? E ușor să spui că au procedat greșit în educarea copiilor. Dar care dintre cei care comentează s-au pus în situația respectivă? Voi ați avea răbdare zi de zi, clipă de clipă, după nopți nedormite poate, după ore de lecții cu cei mai mărișori, după ore de curățenie prin casă, spălat rufe, călcat…și așa mai departe? Nu-i ușor cu un copil, darămite cu cinci de vârste apropiate, când poate unul este mai zvăpăiat și mai năstrușnic decât altul? Să-i lase oare părinții așa de capul lor, fără reguli, fără disciplină, fără nici o educație morală sănătoasă? Și că veni vorba, ce era să-i învețe părinții? Să fie atei? Că este ok ca familia să fie formată din „părinți curcubeu”? Să le spună că au evoluat din maimuță? Copiii întreabă, iar părinții trebuie să dea niște răspunsuri plauzibile, în funcție de crezurile lor. Și pe mine pruncul m-a întrebat: mama pe mine cine m-a creat? Ce era să-i spun? Că l-a adus barza, sau că străbunii lui sunt maimuțe? Când mă vede că mă rog și mă întreabă ce fac, ce să-i spun, că bat câmpii? Că vorbesc cu o fantezie? Normal că-i spun că pe el l-a creat Dumnezeu și că atunci când mă rog vorbesc cu Dumnezeu. Și nu, nu-mi îndoctrinez copilul prin asta. Că dacă nu-l învăț eu acasă ce trebuie, îl învață societatea de multe ori ce nu trebuie.

Și dacă acești părinți și-au îndoctrinat copiii, ce credeți că face statul acum cu ei? Le este mai bine copiilor acum? Sunt mai iubiți și mai îngrijiți unde sunt? Sunt copiii mai fericiți? Nu, și ăsta este răspunsul a sute de mii de copii din acel stat (și nu numai). Există cazuri extreme în care chiar este necesară preluarea copilului din familia naturală, cazuri precum abuz sexual, abuz fizic (și aici mă refer la bătăile sadice și necontrolate – copilul se cunoaște când este abuzat fizic) sau când dezvoltarea normală din toate punctele a copilului este periclitată de vreun factor. Dar de această dată nu era cazul.

Copiii au nevoie de părinți, de părinți iubitori dar care știu să pună limite clare, care au curajul să-și disciplineze copilul până când acesta este capabil să ia propriile decizii și să-și tragă propriile consecințe a deciziilor luate.

Este un articol lung și nu știu câți cititori au avut răbdare să-l citească. Probabil este scris din indignare la reacția unora care spun ceva de genul „așa le trebuie” și fac mare caz că în societatea noastră „modernă” (care acceptă prin lege avortul, homosexualitatea, în unele cazuri pedofilia, eutanasia) încă mai există „înguști” care cred în Dumnezeu. Da, încă mai există astfel de oameni „înguști” și slavă Lui că încă mai există. Fără ei moralitatea și-ar pierde cu totul culoarea, iar societatea frâiele. Dar mai există oameni care spun că „apa fierbe doar la 100 de grade”, că minciuna este minciună sub orice formă s-ar găsi ea, că adulterul este adulter chiar dacă pare o telenovelă reușită…și așa mai departe.

De ce îmi învăț copilul lucruri morale și îl disciplinez după caz? Pentru că-l iubesc și pentru că vreau ca atunci când nu va mai fi lângă mine să fie un om de încredere și integru.

 

Publicitate